Într-o țară în care miniștrii Educației se schimbă mai des decât tonerul la imprimantele din rectorate, am fi sperat că, într-un final, va ajunge și unul care înțelege de ce există școli. Sau universități. Sau burse. Sau, mă rog, de ce nu trimitem studenții direct să sape șanțuri în loc să le dăm diplome la final de licență. Spoiler: n-a venit încă.
„Nu vreau să vă supăr, dar cumva poate că m-aș gândi să îmi iau un job part-time. Știu, noi nu avem cultura asta, dar eu sunt mai familiarizat un pic cu mediul american…”
din matrix‘sce: Daniel David, academician, rector de profesie, ministru din întâmplare și, aparent, influencer educațional cu aspirații de consultant HR. Aflat la o dezbatere în Timișoara, între o declarație neinspirată și o tentativă de comparație internațională, domnul ministru a reușit să încapă într-o frază toată neînțelegerea pe care o are față de sistemul pe care-l conduce. Întrebat ce ar trebui să facă studenții rămași fără burse din cauza modificărilor legislative, el a propus, cu o grimasă vag superioară și o aură de expert în viață, să-și ia un job part-time.
Bomba educațională a anului. Să-i spui unui student român, cu x colocvii și un chitanțar de cămin de plătit și un abonament de metrou rupt în două că „poate ar trebui să te angajezi” e echivalent cu a-i spune unui maratonist care leșină pe linia de start că poate ar trebui „să alerge puțin mai tare.”
Da, domnule, avem nevoie de o cultură nouă. Una în care educația e o prioritate cum părea că devine până acu 7-8 luni, nu un inconvenient birocratic pentru guvernanți grăbiți să bifeze reforme scrise pe colțul mesei. Când bursele se taie și soluția oficială e „descurcați-vă la Carrefour,” ne demonstrezi că habar n-ai în ce lume trăiesc studenții. Poate pentru că n-ai mai predat de mult timp în fața unora care nu-ți scriu e-mailuri cu „Distinse Domnule Rector” și nu-ți zâmbesc din instinct de supraviețuire instituțională.
Și nu, mediul american nu e cel mai bun exemplu. În America, studentul care lucrează 20 de ore pe săptămână ajunge cu datorii cât să-și cumpere o garsonieră în Berceni. Dar, sigur, dacă vrem să ne americanizăm, poate începem și noi să avem campusuri adevărate, profesori plătiți decent, biblioteci deschise noaptea și burse care nu se evaporă în funcție de toanele Guvernului.
Reacțiile au fost, desigur. Studenții s-au revoltat (pe Instagram, acolo unde e singurul loc în care li se mai aude vocea), profesorii au clătinat din cap (dar discret, să nu deranjeze), iar presa a clipit o dată mai mult decât de obicei. Cu toate astea, nimic din reacția publică nu pare să fi deranjat seninătatea domnului ministru, care probabil se gândește la următoarea sa sugestie: poate tinerii pot învăța să se opereze între ei, ca în filmele post-apocaliptice, că oricum spitalele n-au personal.
Ce este absolut fascinant în tot acest spectacol al neputinței guvernamentale este felul în care un oficial care ar trebui să fie primul apărător al educației — primul care țipă că studenții trebuie să învețe, nu să muncească — se transformă într-un coach de dezvoltare personală. Doar că în loc de „Urmează-ți visul!”, sloganul devine „Ia-ți un part-time, că n-avem bani.”
Și uite-așa, România educată devine România part-time. Nu pentru că vrea. Ci pentru că trebuie. Educatia nu mai e un drept ci o sansa doar pentru cei care “au cu ce”.
Și pentru că, în viziunea actuală de guvernare, a învăța devine un lux. Că-i pe cheltuială. Lux pe care studenții nu și-l mai permit.
Când ești probabil cel mai plin de bani din Guvern, e clar că nu mai vezi nici gardul, darămite ce se întâmplă în curtea vecinului. Dar ca rector… poate ai fi trebuit să reții că România are cei mai puțini absolvenți de învățământ superior din toată Europa. Asta dacă ai deschis vreodată vreo statistică între două conferințe despre excelență.
Desigur… mai poate exista probabil în „viziunea„ dumnealui și învățământul “la distanță” și “part-time”. Cam ca fast food-ul academic: mai ieftin de produs, mai ușor de vândut și la fel de nesănătos pe termen lung. Pentru universități, el pare că are impresia că-i un business perfect. Mai puține resurse, mai mulți studenți, mai multe taxe. Poate că nu e doar ignoranță din partea rectorului-ministru — poate e doar contabilitate emoțională. Adică… e mult mai simplu să trimiți studenții la muncă decât să te întrebi de ce sistemul nu-i poate susține să învețe.
Acest text a fost scris în colaborare tragicomică între oameni cu idei și un AI suprasolicitat.
Ideile aparțin autorului, ironia e 100% bio, iar sudoarea inferenței e inteligență artificială cu sarcasm integrat.
